NEPRIINȚĂ s. f. (Învechit) 1. Daună, vătămare, fapt păgubitor. În stupul cu albine stăpînirea... Este slobodă și-n pace despre orice nepriință. CONACHI, P. 299. ◊ Loc. adj. De nepriință = neprielnic; dăunător. În cele ce-s de lipsă, slăvește buna-voință, Căci lipsa lor dovedește că ț-ar fi de nepriință. CONACHI, P. 269. 2. Necredință; infidelitate. Rugat fiind foarte, atît de soția cît și de împăratul și de toată curtea lui, au iertat nepriința soției. SBIERA, P. 48.