NEMURIRE s. f. Calitatea (atribuită de diverse religii zeilor și sufletului omenesc) de a nu muri niciodată; faptul de a nu fi supus morții; stare a celui nemuritor. Tu-mi cei chiar nemurirea mea În schimb pe-o sărutare. EMINESCU, O. I 173. ♦ Fig. Glorie veșnică, amintire eternă, faimă nepieritoare, renume. Sînt puțini fericiți cărora soarta le îngăduie să intre, fiind vii încă, în Panteonul nemuririi. ANGHEL, PR. 37. Ocupă-te, te rog, cît mai curînd de aceasta, căci făgăduiesc a te trece la nemurire. GHICA, A. 607. Fericit, măreț acela care Sub un falnic soare Pentru patria sa moare, Nemurire moștenind. ALECSANDRI, P. A. 82.