nafrámă V. maramă.

marámă (Munt.), mahrámă și mafrámă (vechĭ), nafrámă și năfrámă (Mold. Trans.) f., pl. e și ă...ămĭ (turc. ar. mahramá, basma de buzunar, de unde și ngr. mahramás, văl femeĭesc; bg. mahramá, maramá, rut. bahráma, rus. bahramá. Cp. cu cataramă). Basma maĭ mare, ștergar orĭ broboadă supțire. La țară, broboadă de mireasă și basma de mire orĭ de vornicel. Fig. Poet. Văl de mireasă. A-țĭ pune marama, a te mărita. Pl. Hora de după cununie și melodia eĭ, numită și nuneasca. – Și măr-, vechĭ măhr-. În Olt. și hramă.

mahramă, maramă, năframă Aceste trei cuvinte sînt în mod vizibil reflexe ale unui singur original, turc. mahrama. Nu este însă clar care e raportul între ele. Singurul dicționar care încearcă să dea o explicație celei din urmă variante este TDRG, care arată că n din năframă se explică prin disimilare față de labiala următoare (v. năstrapă din turc. mastrapa). ȘIO, I, p. 248, citează forma „intermediară” măframă. Dacă însă romîna evită prin disimilare suita de labiale, cum se face că a introdus, înainte de disimilare, o labio-dentală între cele două labiale ? Explicația trebuie să fie că romîna nu cunoaște grupul medial hr (vezi BL, VI (1938), p. 20), de aceea l-a schimbat în fr. De unde însă cei doi m, la distanță unul de celălalt, au putut fi suportați (atît în forma mahramă, cît și în forma maramă), grupul m-f-m a trebuit disimilat. Dar dacă grupul hr a fost evitat prin transformarea în fr, de ce găsim și forma maramă (vezi și alb. maram), cu dispariția totală a fricativei ? S-ar putea ca punctul de plecare al acesteia să fie gr. μαρχαμᾶς (Ronzevalle, p. 158), căci mi se pare că pierderea lui h după r este încă mai ușor de admis decît trecerea lui la f înainte de r.

maramă s.f. = năframă.