MĂRȚÎNĂ s. f. 1. (Popular) Iapă slabă, bătrînă, prăpădită, mîrțoagă, gloabă; p. g e n er. iapă ; p. e x t. cal. Cf. LB, CIHAC, II, 187, BARCIANU, ALEXI, W., BUGNARIU, N. 262. Românul legase mărțînă de carul sasului și pînă erau amîndoi în moara aceea, fătase și se trase mînzul sub car. F (1888), 496. Nu era chip să-l poată cineva face să priceapă cum că mînzul nu poate fi decît de la mărțîna românului. RETEGANUL, B. IV, 32, cf. VICIU, GL., T. PAPAHAGI, M. 225. Mi-ar trebui o mărțînă s-o pun cu calu mneu pînă la tîrg. DR. V, 209. A cui i mărțîna asta? ALR I 237/354, cf. 1097/40, 94, 215, 266, 351, 354, 360, 790, 808, 896, 926, 1098/345, 1 104/348. 2. (Regional ; în forma mîrțînă) Epitet injurios dat unei femei de moravuri ușoare. Cf. PASCU, S. 211. Ia nu te amesteca, mîrțînă bătrînă, în gusturile noastre! IOVESCU, N. 140, cf. RĂDULESCU-CODIN. 3. (Regional) Epitet pentru o femeie mătăhăloasă (Bonț-Gherla). Cf. PAȘCA, GL. - Pl.: mărțîne și mărțîni. – Și: (regional) mărțină, marțină (ALR I 1 097/266, MAT. DIALECT. I, 285), marțină (BARCIANU), mîrțină, mîrțină (TDRG, ALR I 1 097/94), merțină (ALEXI, W.), murțină (PASCU, S. 211) s. f. – Din bg. мърцина „cadavru de animal”.