MÎȘCÓI s. in. (Învechit și regional) Catîr. Nu fireți ca calul și mujdeiul (mășcoiul CC²), cei ce n-au mente. PSALT. 55. Nici amu vrea să aibă mășcoi derept îmbletul căiei, ce pedestru îmbla. CORESI, EV. 157. Mîșcoiul fără de glas. id. l. 182/12, cf. id. PS. 78/6. Tremisâ doi din ucenicii săi să-i aducă un mîșcoiu să încalece. VARLAAM, O. 68. Crisos foarte s-au bucurat, găndind cum nu iaste mășcoiul să fie împărat lidenilor în loc de om. HERODOT (1 645), 22. Avesalom fugi de oștile tătîne-său și-și apucă mușcoiul și încălecă și fugea pre luncă. NEAGOE, ÎNV. 101/23. Și-ntr-acela loc stătură mîșcoii. DOSOFTEI, V. S. decembrie 247^v/31. Și lui Avram făcui bine . . . și fură lui oi, și viței. . . și mîșcoi, și cămile. BIBLIA (1688), 8²/33. Păscînd mușcoii lui Saul. ib. 212¹/46. Stăpînul mușcoiului (sau al catărcului) n-au auzit cuvăntul. ȘINCAI, HR. I, 113/16, cf. 211/30, LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., PUȘCARIU, L. R. I, 179, ROSETTI, L. R. II, 106, com. MARIAN. Unghii de mușcoi să arzi și să te ungi pe unde nu e păr. CR. II, 273, cf. 242, ALR I 1132/5. ♦ (Rar) Cal. Filip vraciul spintecă un mușcoiu, adecă un cal. ALEXANDRIA, 166/20, cf. H XVIII 283. – Pl.: mîșcoi. – Și: mășcói, mușcói, mișcói (SCRIBAN, D.) s. m. – Mîșc + suf. -oi.