MÎNĂTURĂ s. f. 1. (Prin Transilv.) Acțiunea de a mîna¹ (1); îmboldire (la drum). Cf. LB. 2. (Prin Mold.) Mers întins, goană. Ș-o mers tătî noaptea – șî mîiturî o fost aceia, c-a doua dzî pi-nsarati ii o fost în Tătăruși. ȘEZ. VIII, 57. 3. (În credințe populare) Boală pricinuită de un farmec, de o vrajă (făcută asupra cuiva). Într-un descîntec de mînăturâ din Crușovăț (Banat) se poroncește boalei să fugă. ȘEZ. XX, 49. Se descîntă de mînătură cu 9 feluri de bucate. CANDREA, F. 432. Bubă din țipătură, bubă din mînătură. . . Și acolo să te duci. GRIGORIU-RIGO, M. P. I, 27. Voi făcături, Voi, mînâturi, Voi îți fi minate. DENSUSIANU, Ț. H. 283. Fugi, potcă cu măietură, Fugi, potcâ cu făcătură. T. PAPAHAGI, M. 130. Mînătură curată, Mînătură spurcată. ARH. FOLK. III, 113, cf. 114, 121. 4. (În superstiții) Fantomă, strigoi, nălucă. Cf. CV 1950, nr. 11-12, 38, ALR I 1397/80, 1938/535. – Pl.: mînâturi. – Și: mîitúră, măietúră s. f. – Mîna¹ + suf. -(ă)turâ.