MÎNTUITÚRĂ s. f. (Învechit, rar, în limbajul bisericesc) Mîntuire (2). Acmu lasă robul tău, Doamne, pre cuvintele tale cu pace; că văzură ochii miei mîntuitura ta, ce-ai gătit naintea feațelor a tuturor oamenilor. CORESI, EV. 515, cf. TDRG. - Pl.: mîntuituri. – Mîntui + suf. -tură.