MÎNGÎIETURĂ s. f. 1. (Învechit) Milă¹, îndurare. Pomeniște mîngîieturile tale, Doamne, și mila ta. PSALT. HUR. 19^v/16, cf. 58^r/24. Audzi-me, Doamne, că dulce e meserearea ta; după multă miluirea ta (mângăeturilo[r] H) caută spre mere. PSALT. 133. 2. (Învechit, rar) Ispășire (a păcatelor). În toate zile să omori cîte un giunc jertveei pentru păcate, mîngînietură. PALLA (1581), ap. TDRG. 3. (Învechit, rar) Mîngîiere (1). Și acel om, derept și bine-cinstit, aștepta mîngîitura izraililor. CORESI, EV. 514. 4. (Învechit) Mîngîiere (2). Vai de voi, bogaților, că se va curma măngăitura voastră (a. 1574). GCR I, 9/7, cf. DDRF, SCRIBAN, D. 5. (Rar) Mîngîiere (3). Cf. POLIZU. E o liniște pătrunzătoare, pe care n-o întrerupe decît lătratul clinilor castelului, cari își reclamă tainul de hrană și mîngîituri de la d^na Hasdeu. CARAGIALE, O. III, 170. - Pl.: mîngîieturi. - Și: (învechit) mîngîitúră, mîngînietúră, mîngăietúră (PSALT. HUR. 58^r/24), măngăietúră, măngăitúră s. f. – Mîngîia + suf. -(e)tură.