MÎNECÚȚĂ s. f. 1. (Mai ales la pl.) Diminutiv al lui m î n e c ă¹ (1). Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM. Mînuțele mele slabe și reci le băgăm tremurînd în mînecuțele ude. EMINESCU, G. P. 42. Să crape de căldură nu-și sumete mînicuțele în fața flăcăilor, DELAVRANCEA, S. 10, cf. id. T. 140. Îmbrăcată curat, legată pe cap cu o batistă albă ca omătul, cu mînecuțele capotului suflecate pînă la coate. N. REV. R. I, 71. Vedea panglicuțele roșii ca focul, care înzorzonau margina mînicuțelor scurte. TEODOREANU, M. II, 227. Te-aș lua de mînecuță Și de-ar vrea mama ori ba Noi dragă ne-am cununa ! RETEGANUL, TR. 156. Focul era ocolit de copilași, ce stau toți ghemuiți cu genunchii la gură și cu mînile trasă în mînecuță. CĂTANĂ, P. B. II, 127. Șădi cu mînicuțîli suflicati Șî cu sprinŝenili rădicați. GRAIUL, I, 551. 2. (La pl.) Un fel de manșete lungi, detașabile, care se poartă peste mîneci, pentru a le proteja; mînecare. V. m î n e c a r (2). Ție ți-a plăcut să trăiești comod: ore fixe și mînicuțe de lustrin. BARANGA, I. 154, cf. DM. 3. (Prin Munt., Mold.) Rucaviță.Cf. ALR II3 353/514, 605, 704, 723,727, 769,872. - Pl.: mînecuțe. – Și: mînicúță s. f. – Mînecă¹ + suf. -uțâ. $