MÎNDRULIȚĂ adj., s. f. 1. Adj. (în poezia populară) Mîndruță. V. m î n d r u ț (I 2). Fost-am... Pe la umbră de copaci, Printre mîndrulițe fragi, JARNIK-BÎRSEANU, D, 510. Doare-mă inima tare După mîndrulița floare. HODOȘ, P. P. 112. 2. S. f. (Mai ales în poezia populară, de obicei ca termen de adresare) Mîndruță. V. m î n d r u ț (II). Și i-aș zice: Mîndruliță, Mă jur p-astă cruciliță Să te țin ca un bădiță ! ALECSANDRI, P. I, 5. Iată că s-arată. . . A lui mîndruliță Cu flori în cosiță. BOLINTINEANU, O. 81. Cînd badea podul trecea, Mîndrulița suspina. JARNIK-BÎRSEANU, D. 98. Pentru tine, mîndruliță, Mă rup cîinii pe uliță. id. ib. 370. Mîndră, mîndrulița mea, Hai să împărțim dragostea. GR. BĂN. 194. Mîndruliță, te dau ochii Că iubești dascăli și popi. CIAUȘANU, V. 124. Așchiuța bradului Mîndrulița satului [Banița]. GOROVEI, C. 131. 3. S. f. sg. (art.) (Regional) Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. Cf. VARONE, D. 113. – Pl.: mîndrulițe. – Mîndră + suf. -uliță.