Mîndra Prenumele feminin Mîndra, cu siguranță o creație românească pe baza adj. sau subt. mîndră, este mult mai vechi decît s-ar părea, prezența sa în documente fiind semnalată încă de la începutul sec. 16 (cum în secolele anterioare nume de femei apar rar în acte, Mîndra poate fi considerat fără riscuri prea mari mult mai vechi). Mult mai frecvent sînt atestate în secolele trecute, formele masc. Mîndru, Mîndrea, Mîndricel, Mîndrușcă, Mîndrișor, Mîndrilă, Mîndruț etc., numărul mare al derivatelor fiind o garanție a vechimii și răspîndirii numelui la români (de menționat este prezența lui Mîndra în toponimie; faptul că denumirea este aproape „specializată” în desemnarea unor vîrfuri de munți ar trebui pus probabil pe seama unor sensuri mai vechi și concrete ale cuvîntului de origine slavă, necunoscute astăzi în limba comună). Transformarea adj. în subst. și apoi în nume de persoană (cu valoare inițială de supranume) poate fi ușor înțeleasă amintind doar frecvența pe care mîndra (cu derivatele mîndruța, mîndruleana, mîndrulița etc.) o are în creația populară ca termen alintător pentru fata iubită.