MÎNCĂU¹ s. m. (Glumeț sau peiorativ) Persoană care mănîncă mult, cu poftă, cu lăcomie, cu plăcere; (regional) mîncălău. V. m î n c ă c i o s, g ă m a n. Acestu domnu, di n-ar hi avut această casă gre a tătîni-său, cu mulțime de mîncăi. . ., n-ar hi fost atîta jac în țară. NECULCE, L. 327. Un domn grec . . . era un mare mîncău de plăcinte. NEGRUZZI, S. I, 286. Mîncău de șase prînzuri pe fiecare zi. Gras egoist ! ALECSANDRI, T. II, 325. Aici ar trebui ceva de făcut, să putem scăpa de cîțiva mîncăi. CREANGĂ, A. 101. Din grasul mîncău ce fusese odată, se prefăcuse. . . într-un biet călugăr bătrîn „slab și uscat ca toaca”. IORGA, L. II, 163. Se duse cuprins de prins de poftă, căci era un mare mîncău, să poruncească la crîșma hanului o masă pe cinste. V. ROM. decembrie 1954, 115, cf. ianuarie 1954, 39. Of. . . mare mîncăcios mai ești și tu, măi Luță ! – Mîncău, Zinco . . ., nu mîncăcios . . . Mîncău. CAMIL PETRESCU, O. III, 25, cf. I, 99, 250. Mai bun mîncău decît călăreț, se spune despre un om leneș. Cf. ZANNE, P. III, 643. (Adjectival) Era leneș ca un împărat, mîncău ca un vlădică. GANE, ap. CADE. Un singur fel ajungea mușteriului, oricît de mîncău ar fi fost. PAS, L. I, 45, cf. GALAN, Z. R. 171. - Pl.: mîncăi. – Mînca + suf. -ău.