MÎNCÁT¹ s. n. 1. Faptul de a m î n c a (1). Moartea ce stătu pentru mîncatul poamelor acelora. VARLAAM, C. 79. Pe semne nu le ajungea, atît din rîndul mîncatului, cît și din rîndul purtatului (a. 1774). GCR II, 102/19. Am cam terminat cu mâncatul, zise mama copiilor. PREDA, M. 169. Mîncatul de dimineață și însuratul devreme (= orice lucru trebuie făcut la timp). Cf. ZANNE, P. III, 642. ◊ L o c. a d j. De mîncat = care servește la mîncare, cu care se mănîncă. Lingură de mîncat. LB. 2. (Concretizat) Mîncare (2). Și meat seră de grijiră de mîncat. BIBLIA (1688), 159¹/38. A mers s-ațîțe-n vatră foc, Să facă de mîncat. COȘBUC, F. 10. - V. mînca.