MÎC s. n. (Regional) 1. (În expr.) A nu zice nici mîc sau (adverbial) a tăcea mîc = a nu scoate nici o vorbă, a nu spune nici un cuvînt, a tăcea chitic. De groaza pensionării, nu cuteza să zică nici mîc împotriva directorului. AGÎRBICEANU, L. T. 55. Cel năcăjit ședea pe laiță șí nu zicea nici mîc. VASILIU P. L. 72, cf. 125, 74. L-am batjocorit cumsecade și el n-a zis nici mîc. Com. din BILCA-RĂDĂUȚI, cf. com din MARGiNEA-RĂDĂUȚI. ♦ (Cu valoare de interjecție) Taci! pstl tăcere ! Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. „Necaz, mînie de lungă durată, ură mocnită cu cel sfădit” (MĂȚĂU-CÎMPULUNG) ROMAN GL. Prea-i țîi mîc atîta vreme. id. ib.* E x p r. Nu ponte nimeni să scoată mîcul din țară = „nu se poate împăca nimeni cu de-a sila.” id. ib. – Pl. (2) : mîcuri. – Onomatopee. Cf. germ. Muck, magh. mukk "sunet șlab, șoaptă, mîrîit de supărare, de indignare.