MONOFIZITISM s. n. Învățătură creștină despre unica natură a lui Isus Hristos, cea divină. – Monofizit + suf. -ism.

monofizitism sns [At: DEX / E: ger Monophysitismus] Monofizism.

MONOFIZITISM s. n. Doctrină creștină care susține uniunea divină și umană a lui Cristos într-o singură natură. – Monofizit + suf. -ism.

MONOFIZITISM s.n. Monofizism. [< germ. Monophysitismus].

MONOFIZITISM s. n. doctrină creștină care admite numai natura divină a lui Christos. (< germ. Monophysitismus, după fr. monophysisme)

monofizitism s. n.

monofizitism s. n.

monofizitism s. n.

monofizitism s. n. Erezie propovăduită de Eutihie, călugăr din Constantinopol, care susținea că după întrupare Iisus Hristos, a avut o singură natură, cea divină, natura (firea) omenească fiind asimilată de cea divină. Erezia a fost condamnată la Sinodul IV ecumenic de la Calcedeon din anul 451; eutihianism. – Din monofizit + suf. -ism.

MONOFIZITÍSM (< monofizit) s. n. (REL.) Învățătură creștină despre unica natură a lui Iisus Hristos, cea divină, predicată de călugărul bizantin Euthyches și combătută de Sinodul de la Calcedon (451); totuși, m. a cucerit câteva grupuri etnice destul de mari constituite în Bisericile orientale (apostolică armeană, etiopiană, coptă, iacobită siriacă și indiană).