5 definiții pentru monem


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

monem sn [At: DN3 / Pl: ~e / E: fr monème] (Lin) Cea mai mică unitate lingvistică dotată cu semnificație.

MONÉM s.n. (Lingv.) Cea mai mică unitate lingvistică dotată cu semnificație. [< fr. monème].

MONÉM s. n. cea mai mică unitate lingvistică dotată cu semnificație. (< fr. monème)


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

MONÉM s. n. (< fr. monème): unitate semnificativă elementară; unitate minimală de expresie dotată cu sens (în terminologia lingvistului francez André Martinet). M. este un semn sau o unitate lingvistică minimală înzestrată cu un conținut semantic și cu expresie fonică, ce nu mai poate fi analizată într-o succesiune de semne și este dezvăluită de prima articulare (v.). El are două componente: înțeles sau valoare (semnificat) și aspect fonic sau expresie fonică (semnificant), alcătuit(ă) din unități ale celei de-a doua articulări (din foneme). M. sunt concretizate în lexeme sau semanteme (v.) – semne care figurează în dicționar (cuvinte) – și morfeme (v.) – semne care figurează în gramatică (radical, prefix, sufix, desinență). Există și m. care figurează atât în dicționar cât și în gramatică, dar ele fac parte mai mult din categoria morfemelor (prepozițiile, conjuncțiile, articolele). Lista m. unei limbi este o listă deschisă în sensul că este imposibil să determinăm exact câte m. distincte prezintă aceasta, datorită apariției permanente a noi și noi denumiri precum și trecerii curente a m. dintr-o categorie în alta. ◊ ~ autonóm: m. care comportă sau implică în conținutul său semantic, în el însuși, alături de referirea la un fapt de experiență și indicarea funcției, figurând în orice poziție, ca de exemplu floare, merge, mame etc. („Floarea s-a ofilit în glastră”, „S-a ofilit floarea în glastră”, „În glastră s-a ofilit floarea”; „Merge pe stradă un om”, „Un om merge pe stradă”, „Pe stradă un om merge”; „Mâine ne întâlnim cu prietenii”, „Ne întâlnim mâine cu prietenii”, „Cu prietenii ne întâlnim mâine” etc.). ◊ ~ funcționál: m. care introduce în enunț un alt m. vecin care nu comportă (nu implică) în conținutul său semantic (în el însuși) și indicarea funcției, raportul său cu restul enunțului, ca de exemplu cu, după, în, la etc. („Mergi cu noi”, „S-au ascuns după tufe”, „Au rămas în șanțuri”, „L-am găsit la ei” etc.). ◊ ~ dependént: m. care nu comportă în el însuși indicarea funcției sale și nu are rolul de a arăta funcția unui alt monem vecin (marea majoritate a m.), ca de exemplu noi, tufe, șanțuri și ei în secvențele de mai sus: cu noi, după tufe, în șanțuri și la ei.~ determinát: m. dependent care se leagă direct de enunț ca un tot, cu funcția indicată de un alt m. (funcțional), ca de exemplu tine din enunțul „Merg cu tine”. ◊ ~ determinánt: m. dependent care se leagă indirect de enunț prin intermediul unui m. precedent, ca de exemplu le și i în verzile din secvența verzile câmpii.~ actualizatór: m. care completează un m. dependent, ca de exemplu articolul o în secvența o călătorie, adjectivul posesiv sa în secvența părerea sa etc. ◊ ~ predicatív: m. care nu poate fi scos din enunț fără distrugerea acestuia din urmă. În jurul lui se organizează întregul enunț și el singur poate reprezenta enunțul, ca de exemplu vorbim, aici! repede!, poftim!, extraordinar! etc.

Intrare: monem
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: MDN '08, DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • monem
  • monemul
  • monemu‑
plural
  • moneme
  • monemele
genitiv-dativ singular
  • monem
  • monemului
plural
  • moneme
  • monemelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)