MINA gr. Mηνᾶς. I. Mina b. și f.; accentul mutat pe prima în toate derivatele, cînd nu este atras de anumite sufixe ca: -ăciu, -oiu, ș.a. 1. Minea (Sd XXII) și frecv. act.; Minéaia t.; Mineasa, pîrîu. 2. Minéață b, ipoc. (Sc); 3. Mineș (Ard); Minești s.; Minescu, act.; Minovici fam, de orig. ar. 4. Minăciu, act. 5. + -ar: Minárul t. (Mus); Minar fam. act. 6. + -ica; Minica b. (17 B III 137); f. (Sc). 7. + -oiu: Minoiu (Cand); Minoești fam. olt. (AO XV; Minoniu (Cand). 8. Mina (AO XV 278); -l (P¹⁴ fila 17); -lescu, I. poetul; -lici (Buftea); Min/uț Cojocariu (AO XV 283); -uțescu., N. 9. Mină, Oprea (Șchei II). Miniul 1505 (D Gorj). II. -cu, -co: 1. Minco (Dm; Băl II); Mincu pren. (Sd XVI; P³); -lescu. 2. Mincă, Stan (RA III 272); b. (Buftea); f., ar. (Fărș); Minca, T., fam. act.; „cucoana Minca zisă și Mica” (BCI XI 81). 3. + -ar: Mincarul t. (Mus). 4. + -uț: Mincuțoaia t. (Mus). 5. Prezența de timpuriu în Moldova a derivatelor în -cu, -că, denotă o influență slavă mai veche decît cea modernă bulgară, căreia s-ar datora formele cu suf. -ciu, -cea: Mincea, fam. munt.: Minciu, act. -l, mar. (Drăg); -lescu act.; Minceni s. și Mincioagă fam.