MEHEDINȚ derivat prin suf. -inț din numele cetății Mehadia bănățeană și, din sec. XIII, aplicat județului vecin, care o cuprindea la început în limitele sale, ajunge mai tîrziu nume de persoană; originea lui pare a fi calendaristică, deoarece Mehadia apare în documente întîi în forma Miháld (1323 – 1428), explicată de Drăganu prin magh. Mihály „Mihail”, + suf. magh. -d; ca și satul vecin Mehadica ce se numea Kis-Miháld între anii 1400 – 1600. Drăganu atribuie aceiași origine și Mehadiei din Vaslui, pe care Bogrea o explică prin ucr. Mehed < Methodius (DR I). După ambii, deci, originea numelui este tot calendaristică. 1. Mehedinț, Badu, 1610 (BCI XI 53; 17 B I 223); – Stanciu (Sd V 479); log. Mihai Mehedinț (17 B I 254 și 354); alt Mehedinț în pomelnicul olt, din s. Grușetu (AO XII 46); Mehedințul b. (16 B III 81); Calotă, olt. log. în 1612 (AO XIV 112); Miloș, 1517 (Ard) și un alt Radu, alături de mai mulți cetași, toți cu numele de fam. Mehedințu, la 1800 (AO XXI 177). Întocmai așa se numea marele spătar Lupu, capul răscoalei contra grecilor din 1618, cunoscut în istorie în forma greșită „Mehedințeanul”. Un document din 1643, pentru satul Ponorălul, primit de el în dar de la Mihai Viteazul, îl numește clar „Lupul Mehedințul” (AO XVIII 430 și 449). Alt Mehedinț apare în fostul jud. Săcueni (16 B II 31; Ac Bz 49) prob. moș al satului act. Mehedința; alt Mehedinț olt., la 1834, Gh. M. (AO XVI 353). Deci 7 persoane, o familie, cîteva sate și un județ poartă acest nume. 2. Cf. Mehedincu. fam. act. 3. Medinți s. la Morlachi (Mori 14); Medin/te, -ți, „meedinți”, este termenul care desemnează pe bănățenii din Mehadia (G. Pascu, Revista Critică XIII 122). 4. Cf. toponimul vasluian: „Valea Mehediei” pe Telejna (Sur VIII și XV) și Medieștii, sat dispărut (Sur VIII). Prezența albinei în stema fostului județ Mehedinți, dacă s-ar raporta la etimologia din magh. meh, „albină” fixează heraldic o legendă etiologică. 5. Mihidințul din Frănciști (17 B III 574).