Marița f. fluviu în Turcia, afluent al Mării Egee: 450 km.

mariță sf [At: VARONE, D. / V: măr~ / Pl: ~e / E: Marița] 1 (Fam) Servitoare. 2 (Mun) Trăgătoare pentru cizme. 3 (Reg; art.) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 4 (Reg; art.) Melodie după care se execută marița (3).

măriță² sf vz mariță

+scârț, Marițo (fam., pop.) loc. interj.

scârț¹ interj.

MARIȚA (gr. EVROS, tc. MERIÇ [meritʃ]), fluviu navigabil în Pen. Balcanică (Bulgaria, Grecia și Turcia); 480 km. Izv. din NE masivului Rila Planina, formează o porțiune granița dintre Grecia și Turcia și se varsă în M. Egee. Afl. pr.: Arda, Tundja. Trece prin Plovdiv. Irigații. Denumirea antică: Hebrus. La 26 sept. 1371, la Cîrmen, pe M. armata sârbo-macedoneană, condusă de despotul Vukašin și de fratele său Uglieša, alături de care se aflau detașamente de bosniaci, bulgari, români, unguri ș.a. a fost înfrântă de turcii otomani. În urma acestei lupte, turcii au cucerit o mare parte din Macedonia, Serbia și Bulgaria.

Mariț/a, -ica v. Maria I B 4.

MARIȚĂ s. v. femeie de serviciu, servitoare, slugă, slujnică.

mariță s.f. 1 (fam.) v. Femeie de serviciu. Servantă. Servitoare (v. servitor). Slujnică (v. slujnic). 2 (reg.) v. Trăgătoare (v. trăgător).

mariță s. v. SERVITOARE. SLUGĂ. SLUJNICĂ.

mariță, marițe, s.f. (reg.) 1. servitoare. 2. trăgătoare pentru cizme. 3. dans popular.

MARÍȚĂ s. f. 1. (Familiar) Servitoare. 2. (Prin nord-vestul Munt.) Trăgătoare (pentru cizme), L. ROM. 1959, nr. 5, 76. 3. (Regional) Numele unui dans popular. Cf. VARONE, D., H V 408, XI 290. – Pl.: marițe. - Și: (3) măríță s. f. H XI 390. – De la n. pr. Marița.

MĂRÍȚĂ² s. f. v. mariță.