9 definiții pentru mântuință


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

MÂNTUÍNȚĂ, mântuințe, s. f. (Înv.) Mântuire. [Pr.: -tu-in-] – Mântui + suf. -ință.

MÂNTUÍNȚĂ, mântuințe, s. f. (Înv.) Mântuire. [Pr.: -tu-in-] – Mântui + suf. -ință.

mântuință sf [At: DOSOFTEI, ap. GCR I, 240/39 / V: (reg) măn~ / Pl: ~țe / E: mântui + -ință] 1 (Asr) Scăpare. 2 (Bis; asr) Mântuire (3). 3 (Bis; îs) Semnul ~ții Cruce. 4 (Bis; îs) ~ța lumii An al nașterii lui Iisus Hristos. 5 (Înv) Dezvinovățire.

MÎNTUÍNȚĂ s. f. (Învechit) Mîntuire. Starea noastră tristă cere mîntuință, Ori prin moartea noastră, ori prin biruință. BOLINTINEANU, la TDRG. Lupta meritorie în favoarea mîntuinței și a civilizațiunii. ODOBESCU, S. III 419.

mîntuínță f., pl. e. Vechĭ. Mîntuire. Scuză, justificare.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

mântuínță (înv.) s. f., g.-d. art. mântuínței; pl. mântuínțe

mântuínță s. f., g.-d. art. mântuínței; pl. mântuínțe


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

MÂNTUÍNȚĂ s. v. izbăvire, mântuire, salvare, scăpare.

mîntuință s. v. IZBĂVIRE. MÎNTUIRE. SALVARE. SCĂPARE.

Intrare: mântuință
mântuință substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • mântuință
  • mântuința
plural
  • mântuințe
  • mântuințele
genitiv-dativ singular
  • mântuințe
  • mântuinței
plural
  • mântuințe
  • mântuințelor
vocativ singular
plural

mântuință

etimologie:

  • Mântui + sufix -ință.
    surse: DEX '98 DEX '09