mânjitură sf [At: LB / V: (reg) ~jăt~ / Pl: ~ri / E: mânji + -tură] 1 Pată. 2 (Reg) Ungere cu un medicament. 3 (Reg) Mânjeală (4). 4 (Pex) Natră.

mânjătură sf vz mânjitură

MÎNJITURĂ, mînjituri, s. f. (Rar) Pată, murdărie. V. mîzgălitură. Mînji pe toți oaspeții... pe obraz, la fel cu mînjitura lui de pe față. ISPIRESCU, L. 377.

mânjitură (rar) s. f., g.-d. art. mânjiturii; pl. mânjituri

mânjitură (rar) s. f., g.-d. art. mânjiturii; pl. mânjituri

mânjitură s. f., g.-d. art. mânjiturii; pl. mânjituri

MÎNJITURĂ s. f. 1. Pată, murdărie. Cf. LB, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Mînji pe toți oaspeții cari dormeau pe obraz, la fel cu mînjitura lui de pe față, apoi se culcă și el. ISPIRESCU, L. 377, cf. BARCIANU, ALEXI, W. 2. (Regional) Ungere (cu un medicament). Mînjitura constă în aceea că îl unge (pe bolnav) noaptea în cruce, adecă pe pept, pe umere și pe genunchi. N. LEON, MED. 103. 3. (Regional) Mînjeală (II 2). Mînjitura se face din tărîțe de grîu, mestecate cu foi de ceapă și voștine; aceste se fierb în apă și cu materia aceasta – mînjitura – se ung firele de război. COM. SAT. V, 120. ♦ P. e x t. Natră. Azi am țăsut cîteva mînjituri. COM.. SAT. V, 120, cf. ALR I 1 290/259, 273. – Pl.: mînjituri. - Și: (regional) mînjătúră s. f. ALR I 1 290/259.- Mînji + suf. -tură.