MÂNCĂRICI n. fam. Senzație de furnicare a pielii (provocată de diferite boli, de înțepătura unor insecte etc.) și însoțită de nevoia de a se scărpina; mâncărime. * A avea ~ a nu avea astâmpăr; a se fâțâi. A avea ~ pe limbă a fi limbut; a vorbi neîntrebat. /mâncare + suf. ~ici

măncărici si [At: ALR II/I, MN 102, 2289/531 / E: mâncare + -ici] 1 Mâncărime (1). 2 (Pfm; îe) A avea ~ Ia (sau de) limbă A avea chef de vorbă.

mâncărică sf [At: CARAGIALE, O. VII, 267 / Pl: ~ici / E: mâncare + -ică] 1-8 (Șhp) Mâncare (8-11) (puțină și bună) Si: măncărea (1-8), (reg) mâncăreană (1-8), mâncărușă (1-8), mâncărioară (1-8), mâncăriță (1-8). 9 (Rar) Gustare. 10 (Rar) Aperitiv. 11 (Mol) Tocană.

MÎNCĂRICĂ s. f. 1. (Familiar) Diminutiv al lui mîncare (2). Seara cînd se întoarseră, găsiră mîncărică și fierturică gata. ISPIRESCU, L. 337. Despre odihnă, mîncărică și băuturică să n-ai grijă. CARAGIALE, O. VII 267. 2. (Mold.) Tocană.

MÎNCĂRICI s. n. Mîncărime. ♦ (Familiar, mai ales în expr.) A avea mîncărici = a umbla de colo-colo fără astîmpăr, a nu sta locului o clipă. A avea mîncărici pe limbă = a fi foarte vorbăreț, a vorbi vrute și nevrute.

mâncărică f. l. fam. un fel de bucate de carne cu legume; 2. mâncare.

mîncărícă f., pl. ele (dim. d. mîncare). Fam. Mîncare, bucate.

mâncărici (fam.) s. n.

mâncărici (fam.) s. n.

mâncărici s. n.

!mâncărică (fam.) s. f., g.-d. art. mâncăricii; pl. mâncărici

mâncărică (fam.) s. f., g.-d. art. mâncăricii; pl. mâncărele, art. mâncărelele

mâncărică s. f., pl. mâncărele

a avea limbrici / mâncărici expr. a nu avea astâmpăr, a nu-și găsi locul

a avea mâncărici la limbă expr. a fi foarte vorbăreț; a fi indiscret

a avea viermi / mâncărici în cur expr. (vulg.) a nu avea astâmpăr, a nu-și găsi locul

MÂNCĂRICI s. v. mâncărime, prurit.

MÂNCĂRICĂ s. (reg.) mâncărioară, mâncăriță, mâncărușă. (O ~ cu carne.)

MÂNCĂRICĂ s. v. tocană.

mîncărică s. v. TOCANĂ.

MÎNCĂRICĂ s. (reg.) mîncărioară, mîncăriță, mîncărușă. (O ~ cu carne.)

mîncărici s. v. MÎNCĂRIME. PRURIT.

MÎNCĂRICĂ s. f. 1. (Familiar) Diminutiv al lui m î n c a r e (3); (regional) mîncărușă, mîncărioară, mîncăriță. Despre odihnă, mîncărică și băuturică să n-ai grife, caragiale, o. vii, 267. Seara cînd se întoarseră, găsiră mîncărică și fierturică gata. ispirescu, l. 337. Oleacă de găzduire pe noapte, oleacă de mîncărică. SADOVEANU, O. III, 575. Aici au leafă, haine, băutură și mîncărică. PAS, Z. III, 35. ♦ (Rar) Gustare, aperitiv. Cf. ALEXI, W. 2. (Mold.) Tocană. Tot pentru curățirea sîngelui e bună salata și fiertura de păpădie (borș, mîncărică). N. LEON, MED. 54. Pot să-ți mai spun ceva și despre o mîncărică cu ceapă albă. SADOVEANU, O. IX, 443. Numirile mîncărilor: papricaș. . . , mîncărică. H III 172, cf. IV 92. Mîncărică se face din orice soi de carne. ȘEZ. VI, 75, cf. VIII, 2, 6. Mănîncă și carne de vită sau de pasăre făcută „mîncărică”. CHEST. V 153/75, cf. ALR II 4073/414, 514, 4081/531. 4. (Prin Transilv., în forma mîncărea) Fel de mîncare ciobănească, preparată cu smîntînă. CHEST. V 153/16, 85. – Și: (3, cu schimbare de suf.) mîncăreá (pl. mîncărele), mîncăreáuă (CHEST. V 153/85) s. f. – Mîncare + suf. -ică. - Mîncărea, mîncăreauă: cu schimbare de suf.

MÎNCĂRÍCI subst. Mîncărime. Mîncărici la piele. ALR II/I MN 102, 2 289/531, 682. ◊ E x p r. A avea mîncărici la (sau de) limbă = a avea mîncărime de limbă, v. m î n c ă r i m e. Cf. ZANNE, P. II, 226. - Mîncare + suf. -ici.