LĂTRĂTOR, -OARE, lătrători, -oare, adj. (Rar, despre cîini) Care latră. Am o cățea lătrătoare. HODOȘ, P. P. 164. ♦ Fig. (Despre felul de a vorbi al oamenilor) Asemănător cu un lătrat. Cațavencu (... cu tonul brusc, vioi și lătrător): Fraților, mi s-a făcut o imputare. CARAGIALE, O. I 155. ♦ (Substantivat, rar) Cîine. Dar era noapte în toată puterea cînd începură să ne salute lătrătorii din satul Bisoca. ODOBESCU, S. III 211.