LĂTRA, latru, vb. I. 1. Intranz. (Despre cîini) A scoate sunete scurte, sacadate, caracteristice acestor animale. Un dulău șchiop și zbîrlit se aruncă la dînsul lătrînd furios. REBREANU, R. I 93. Cîinii începură să latre, oamenii să se miște. BOLINTINEANU, O. 328. ◊ Fig. Rîul înjură și latră, Cînd vin apele mari se azvîrle și mușcă. DEȘLIU, G. 25. Un tun antiaerian lătra a pustiu către văzduh. CAMILAR, N. II 53. ◊ Expr. Cîinele care latră nu mușcă v. cîine. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» și arătînd pe cine atacă cîinele) Cînele a lătrat La străin. COȘBUC, P. I 254. ♦ Tranz. (Popular) A se repezi asupra cuiva cu lătrături furioase. Cînii-ar vrea să-i latre dar li-i lene, Și se uită după dînșii printre gene. D. BOTEZ, P. O. 163. Ia fugi, urîte... că pun cîinii de te latră. TEODORESCU, P. P. 326. Mă rup cîinii și mă latră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 370. 2. Tranz. Fig. (Despre oameni) A vorbi într-una pe un ton de ceartă, a sări cu gura la cineva, a spune vrute și nevrute. Ce latră? întrebă căpitanul, și-i fu rușine de întrebare. CAMILAR, N. I 45. ♦ Intranz. (Rar) A țipa din cauza desperării, a durerii; a urla. Valeu! că mare păcat c-un plod! Îmi vine să latru. ALECSANDRI, T. I 126.