LĂICER, lăicere, s. n. (Mold.) Scoarță îngustă de lînă colorată, țesută cu dungi sau alesături, cu care se împodobesc la țară lavițele și pereții. Șoprul... avea acum pardoseală de lăicere peste pereții de stuf dinspre răsărit și miazănoapte. SADOVEANU, P. M. 253. Întinse lăicer nou pe laviță. C. PETRESCU, Î. II 161. Lînuri boite fel de fel pentru scoarțe și lăicere. CREANGĂ, A. 97. Jos, pe iarbă, stau întinse lăicere înflorite. BELDICEANU, P. 53. – Pronunțat: lă-i-. - Variantă: lăvicer (ANGHEL-IOSIF, C. M. I 14, VLAHUȚĂ, N. 10) s. n.