lunĭ f. (lat. lûnis, îld. lunae, a luniĭ [dies, zi], după Martis, Jovis, Veneris, a luĭ Marte, a luĭ Joĭe, a Vineriĭ, Mércurĭ, a luĭ Mercur; it. lunedi, pv. dilun, fr. lundi, sp. lunes). Prima zi a săptămîniĭ, după care vine Marțea. Lunĭ (ca și Marțĭ, Mercurĭ, Joĭ, Vinerĭ, Sîmbătă și Duminica) e o formă adverbială și arată Lunea următoare: eŭ plec Lunĭ; cînd e vorba de o repetițiune, se zice Lunea (Marțea, Mercurea, Joĭa, Vinerea, Sîmbăta, Duminica): ședințele se țin Lunea (maĭ rar Lunile pl.), adică „în fiecare Lunĭ”. Se declină așa: Lunea, Luniĭ, pl. Lunile (Marțea, -țiĭ; Mercurea, -riĭ; Joĭa, Joiĭ; Vinerea, -riĭ; Sîmbăta, Sîmbetei; Duminica, -ciĭ). Fără art. se zice o Lunĭ și, maĭ corect, o Lune (Marțe, Mercure, Joĭe, Vinere, Sîmbătă, Dŭminică): într’o lune, la o sărbătoare (NPl. Ceaur, 70).