LUNATIC, -Ă, lunatici, -e, adj. (Și în forma lunatec) 1. (Despre persoane) Care suferă de somnambulism; (despre somn, privire, mers etc.) de somnambul. Vasile umbla singur pe uliță, ca un lunatic, nici el nu știa încotro a apucat-o. V. ROM. mai 1953, 128. În negrul zid s-arată Venind ca-n somn lunatec, în pasuri line ea. EMINESCU, O. I 95. E nebună, lunatică, Umblă ca o zănatică. PANN, P. V. II 142. ◊ (Substantivat) Tremura ca un lunatic din încheieturi. MIRONESCU, S. A. 73. S-apropia încet, asemene unei lunatece, ca-n somn. EMINESCU, N. 121. ♦ (Rar) Care are vedenii, căruia i se năzare mereu; slab de înger, sperios, fricos. Spancioc!... tu ești lunatic, ți-e frică de strigoi, De iele, de vînătoare de stafii, de moroi. ALECSANDRI, T. II 72. 2. (Rar) Fantastic, ireal. Erau ocări în larma lunaticei orhestre. TOPÎRCEANU, B. 38. Se auzea o muzică lunatecă... muzică de vis. EMINESCU, N. 25. – Variantă: lunatec, -ă adj.