lumina, lumină Este incontestabil că aceste două cuvinte sînt în legătură cu lat. lumen, dar această legătură, după părerea mea, nu a fost încă suficient precizată. După DU, verbul provine din lat. luminare (dar acesta trebuia să devină lumăna, cf. lumănare < luminaria), iar substantivul provine din vechiul romînesc lùmină < lat. lumina (dar așa-zisa formă veche romînească nu este atestată ; dacă ar fi existat, ar fi trebuit să fie lumănă și nu se vede de ce și-ar fi schimbat accentul). Se adoptă adesea explicația lui Candrea : lumină provine dintr-un lat. *luminina, devenit prin sincopă *lumnina, apoi lumină prin reducerea lui mn neaccentuat la m, iar lumina ar fi lat. luminare influențat de lumină (CDDE). Mai simplu, PEW inventează un lat. *lumῑna de unde derivă verbul în perioada romiînească. La fel TDRG, care pentru formația lui lumină trimite la albină, căpățÎnă, rădăcină, pe cînd verbul ar fi reprezentant al lui luminare, cu generalizarea vocalismului de la formele cu consoane muiate (prin urmare luminez l-ar avea pe i primitiv, pe cînd luminăm l-ar avea refăcut). Toate aceste teorii ridică obiecții grave. Nici una din formele reconstruite nu are un suport în altă limbă romanică. Grupul mn neaccentuat nu devine m (cf. de exemplu dumnezeu), exemplul lui Candrea (Les élémenis latins de la langue roumaine, Le consonantisme, Paris, 1902, p. 99), dumitale, nu dovedește, bineînțeles, nimic, căci e vorba aici de grupul mńi > mi. Se pronunță oare undeva luńină ? Dacă pornim de la analogia cu albină etc., trebuia să ajungem la *Iumînină, nu la lumină, căci tema latină e lumin-, nu lum-. La verbele de conjugarea I se generalizează formele cu consonantismul dur (vezi SCL, IX (1958), p. 309-314, exemple ca asemănăm, scărmănăm), prin urmare nici explicația lui Tiktin pentru vocala verbului nu e admisibilă. Prima problemă care se pune, după cât cred, este aceea a datei substantivului. Cum arată Th. Hristea (SCL, XI (1960). p. 243 și 505-507), lume cu înțelesul de „lumină” s-a păstrat, și el n-a trebuit să fie înlocuit în acest înțeles decît după ce a căpătat înțelesul actual. Aceasta ne face să credem că lumină este un derivat de dată romînească. De aceea în FP, p. 152, l-am considerat postverbal, iar Th. Hristea încearcă să confirme această idee. Avînd însă în vedere că nici verbul nu se explică nesilit din latinește, explicația trebuie să fie alta. Substantivul a fost format în romînește de la lume, cu sufixul -nă (ca stupină din stup). Cît despre lumina, care n-are nici una dintre caracteristicile unui verb moștenit din latinește el este format în romînește de la lumină.