16 definiții pentru locuitor lăcuitor


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

LOCUITÓR, -OÁRE, locuitori, -oare, s. m. și f. Persoană care are domiciliul obișnuit într-un loc determinat (într-un oraș, într-o regiune, într-o țară etc.). [Pr.: -cu-i-.Var.: (înv.) lăcuitór, -oáre s. m. și f.] – Locui + suf. -tor.

LOCUITÓR, -OÁRE, locuitori, -oare, s. m. și f. Persoană care are domiciliul obișnuit într-un loc determinat (într-un oraș, într-o regiune, într-o țară etc.). [Pr.: -cu-i-.Var.: (înv.) lăcuitór, -oáre s. m. și f.] – Locui + suf. -tor.

locuitor, ~oare [At: PSALT. 52 / V: (înv) lăc~ / P: ~cu-i~ / Pl: ~i, ~oare / E: locui + -itor] 1-2 a (Înv) Care locuiește (1-2) undeva Si: (înv) locuit (4-5). 3 a (Îvr) Care trăiește în concubinaj Si: (îvr) locuit (5). 4 smf Persoană care are domiciliul într-un loc determinat. 5 smf (Pex) Persoană din populația Terrei.

LOCUITÓR, -OÁRE, locuitori, -oare, s. m. și f. Persoană care locuiește într-un oraș, într-o regiune, într-o țară etc. Caut în acest București de un milion de locuitori un om să mă asculte. C. PETRESCU, C. V. 152. Vreu... ca tot locuitorul să fie reprezentant al națiunii. ALECSANDRI, T. I 232. – Variantă: lăcuitór (RUSSO, O. 78) s. m.

LOCUITÓR ~oáre (~óri, ~oáre) m. și f. Persoană care trăiește într-un anumit loc. ~orii orașului. [Sil. -cu-i-] /a locui + suf. ~tor

locuitor m. cel ce locuiește într’o țară, într’un oraș.

locuitór, -oáre s. Care locuĭește: locuitoriĭ unuĭ oraș, uneĭ țărĭ, uneĭ insule.

LĂCUITÓR1, -OÁRE s. m. și f. v. locuitor.

LĂCUITÓR1, -OÁRE s. m. și f. v. locuitor.

lăcuitor2, ~oare smf vz locuitor


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

locuitór (-cu-i-) s. m., pl. locuitóri


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

LOCUITÓR s. 1. (înv.) sălășluitor, (fig.) suflet. (Un oraș cu un milion de ~.) 2. (la pl.) v. populație.

LOCUITOR s. 1. (înv.) sălășluitor, (fig.) suflet. (Un oraș cu un milion de ~.) 2. (la pl.) populație, (înv. și reg.) poporime, (înv.) poporație, public. (~ii unui teritoriu.)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

LOCUITOR. Subst. Locuitor, cetățean; localnic, băștinaș, autohton, indigen, aborigen, (livr.), pămîntean. Muntean, plăieș; cîmpean; pădurean. Orășean, citadin, tîrgoveț; orășenime (rar), tîrgovețime. Sătean, țăran; țărănime. Mărginaș, mărginean (înv. și reg.). Mahalagiu; mahala. Străin, venetic (adesea peior.), imigrant, emigrant, emigrat. Compatriot, simpatriot (grecism înv.), concert, consătean. Vecin, megieș (pop.), vecinătate, megieșie (înv. și pop.). Populație, poporație (înv.), poporime (înv. și reg.). Adj. Cetățenesc. Localnic, băștinaș, de baștină, autohton, indigen, aborigen (livr.), pămîntean, pămîntesc, pâmîntenesc (înv.). Orășenesc, citadin, urban; sătesc, țărănesc. Mărginaș, mărginean (înv. și reg.). Străin, venetic adesea peior.), emigrant, imigrant. Vecin, megieș (pop.). Vb. A locui, a sta, a ședea, a trăi, a sălășlui (pop.); a se stabili, a se statornici, a se instala, a se aciua, a se aciola (rar), a se pripăși, a se oploși, a se adăposti, a-și găsi locul, a-și afla locul. A popula, a locui (înv.), a coloniza. A fi de loc din..., a se trage din..., a fi din partea locului. A se învecina, a fi vecin, a se megieși (înv. și reg.), a se mărgini. A se orășeniza (rar); a se urbaniza. Adv. Cetățenește; orășenește; țărănește. V. localitate, locuire, națiune.

lăcuitór, lăcuitori, (lăcuitoriu), s.m. – (arh.) Locuitor: „Eu, robul lui Dumnezeu, popa Costan Moldovan, fiind lăcuitoriu întrácest sat...” (Săsar, 1798; cf. Dariu Pop, 1938: 79). – Din locui / lăcui + suf. -tor.

lăcuitór, -i, (lăcuitoriu), s.m. – (pop.) Locuitor: „Eu, robul lui Dumnezeu, popa Costan Moldovan, fiind lăcuitoriu întrácest sat...” (Săsar, 1798; cf. Dariu Pop 1938: 79). – Din locui / lăcui + -tor.

Intrare: locuitor
  • silabație: lo-cu-i-tor info
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • locuitor
  • locuitorul
  • locuitoru‑
plural
  • locuitori
  • locuitorii
genitiv-dativ singular
  • locuitor
  • locuitorului
plural
  • locuitori
  • locuitorilor
vocativ singular
  • locuitorule
  • locuitore
plural
  • locuitorilor
  • silabație: lă-cu-i-tor info
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • lăcuitor
  • lăcuitorul
  • lăcuitoru‑
plural
  • lăcuitori
  • lăcuitorii
genitiv-dativ singular
  • lăcuitor
  • lăcuitorului
plural
  • lăcuitori
  • lăcuitorilor
vocativ singular
  • lăcuitorule
  • lăcuitore
plural
  • lăcuitorilor
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

locuitor, -oare locuitoare lăcuitor

  • 1. Persoană care are domiciliul obișnuit într-un loc determinat (într-un oraș, într-o regiune, într-o țară etc.).
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC NODEX attach_file 2 exemple
    exemple
    • Caut în acest București de un milion de locuitori un om să mă asculte. C. PETRESCU, C. V. 152.
      surse: DLRLC
    • Vreu... ca tot locuitorul să fie reprezentant al națiunii. ALECSANDRI, T. I 232.
      surse: DLRLC

etimologie:

  • Locui + sufix -tor.
    surse: DEX '09 DEX '98 NODEX