LANDRĂ, landre, s. f. (Regional) Ceată gălăgioasă, grămadă, cîrd. Avea ciomag scurt subsuoară, retevei să se apere de landra cîinilor. STANCU, D. 38. ◊ Expr. A pleca (sau a se ține) landră = a merge în cîrd, ținîndu-se scai unul de altul. Se țin landră pe ulițele satului. STANCU, D. 431.