LAMAISM s. n. Doctrină religioasă a unei secte budiste, răspândită în special în Tibet și în Mongolia. – Din fr. lamaïsme.

lamaism sns [At: CR (1829), 174¹/2 / P: ~ma-i~ / E: fr lamaïsme] Doctrină religioasă a unei secte budiste, variantă a budismului nordic, răspândită în special în Tibet și în Mongolia.

LAMAISM s. m. Variantă a budismului nordic, răspândită în special în Tibet și în Mongolia. – Din fr. lamaïsme.

LAMAISM s.n. Doctrină religioasă a unei secte budiste din Tibet, din Mongolia etc. [Pron. -ma-ism. / cf. fr. lamaïsme, it. lamaismo].

LAMAISM s. n. formă particulară a budismului din Tibet și Mongolia. (< fr. lamaïsme)

LAMAISM n. Formă tibetană și mongolă a budismului. /<fr. lamaïsme

lamaism s. n.

lamaism s. n.

lamaism s. n.

LAMAÍSM (< fr.) s. n. Variantă a budismului mahayana, răspândită printre tibetani, mongoli, kalmîci și tuvini, conform căreia scopul suprem al existenței este mântuirea pe calea desăvârșirii spirituale. Fundată în forma actuală de bTsong-Ka pa (1357-1419), care a creat secta gelugspa sau „tichiile galbene”, simplificând cultul și introducând în Tibet o teocrație monahală. Kaganul mongol Altan Sutu (1507-1583) acordă, în 1578, lui b-Sod-nams rgya-mtsho, al treilea conducător al sectei dGe-lugs-pa, titlul de Dalai Lama, făcând din l. religia oficială. L. tibetan posedă și o „carte a morților”, care, conform tradiției, a fost dictată, succesiv, de diverși lama propriilor discipoli.