LAIBĂR, laibăre, s. n. 1. Haină scurtă pînă în talie, de obicei fără mîneci, strînsă pe corp, care se poartă la țară; pieptar. Era un flăcău voinic, cu laibăr de dimie cenușie. DUMITRIU, N. 153. Din tunică soldățească un biet laibăr a rămas. CONTEMPORANUL, I 567. Luați, feciori, seama bine, Că ș-a mea drăguță vine Cu laibăr și cu pieptar, Cu pieptar cu buzunar. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 426. 2. (Regional) Un fel de manta lungă pe care o poartă ciobanii. ♦ Haină lungă și largă pe care o purtau odinioară boierii.