11 definiții pentru karate


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

karate sn [At: DN3 / A și: karate / E: fr karaté] Metodă japoneză de luptă care folosește în atac sau apărare lovituri cu membrele sau cu capul, fără a apela la vreo armă.

KARÁTE s. n. Metodă japoneză de luptă care folosește în atac sau apărare mișcări rapide și violente, fără a apela la vreo armă. [Acc. și: karaté] – Din fr. karaté.

KARATÉ s. n. Metodă japoneză de luptă care folosește în atac sau apărare mișcări rapide și violente, fără a apela la vreo armă. [Acc. și: karáte] – Din fr. karaté.

KARATÉ s.n. Metodă de luptă de origine japoneză, care face apel în atac sau apărare doar la mijloace naturale. [< fr. karaté].

KARATÉ s. n. (sport) metodă japoneză de luptă care înglobează o serie de poziții, deplasări, lovituri cu mâna sau cu piciorul, blocaje, eschive, parade. (< fr. karaté)

karáte s. (cuv. jap.; sport) Metodă japoneză de luptă care face apel exclusiv la mijloacele naturale atât în atac, cât și în apărare ◊ „O femeie, bineînțeles, o femeie-detectiv, având grenade [...] înspăimântându-și adversarii la karate, vorbind cu ei autoritar, iar cu prietenii, iubiții și șefii – feminin și mângâietor.” R.lit. 18 IV 74 p. 17. ◊ „Ofensivă, împotriva cui? Împotriva imaginarilor R.P. și T. bătuți măr în ședințele de karaté. R.l. 6 II 79 p. 2 (din fr. karaté, engl. karate; DMN 1960, BD 1968; DN3)

KARATÉ n. Metodă de luptă, de origine japoneză, care face apel în atac sau apărare doar la mijloace naturale. /< fr. karaté

KARÁTE s. n. Artă marțială japoneză fondată pe educația voinței și pe stăpânirea de sine, care folosește în atac sau în apărare mișcări rapide și violente, fără arme. – Din fr. karaté „arta mâinilor goale” < cuvânt japonez.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

KARÁTE (< fr.; cuv. japonez „arta mâinilor goale”) subst. Formă străveche de luptă fără arme, apărută (c. sec. 4) în China și Japonia (practicată de samurai) și bazată pe știința concentrării și a loviturilor decisive în punctele vitale ale corpului, ea având o eficacitate rapidă în apărare și contraatac. A devenit sport în 1926, fiind transformată într-un gen de luptă care îmbină pregătirea fizică (o mare varietate de procedee care exclud loviturile în punctele vitale) cu cea spirituală. În 1968 a fost fondată Federația Internațională de K., primele campionate mondiale începând să se desfășoare din 1970, iar cele europene din 1971.

Intrare: karate
substantiv neutru (N35)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • karate
  • karatele
plural
genitiv-dativ singular
  • karate
  • karatelui
plural
vocativ singular
plural
substantiv neutru (N81)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • karate
  • karateul
  • karateu‑
plural
genitiv-dativ singular
  • karate
  • karateului
plural
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

karate

  • 1. Metodă japoneză de luptă care folosește în atac sau apărare mișcări rapide și violente, fără a apela la vreo armă.
    surse: DEX '09 DEX '98 DN

etimologie: