JAF, jafuri, s. n. 1. Acțiunea de a jefui; prădare, devastare, furt însoțit de violență. Văzînd eu de la o vreme că nu mai încetează cu jafurile, mi-am luat inima-n dinți și m-am dus la boier să mă jăluiesc. CREANGĂ, A. 159. ◊ Expr. Jaf în ciuperci v. ciupercă. (Învechit) A lăsa jaf sau a da în (ori de) jaf = a lăsa pradă, a îngădui ca cineva să fie jefuit. Țara... lăsată jaf și măcel bașibuzucilor. ODOBESCU, S. III 408. Năvăliră în Polonia și deteră în jaf provinciile Volinia și Podolia! BĂLCESCU, O. II 144. ♦ Faptul de a stoarce averi prin exploatare sau prin manopere frauduloase. Niciodată nu se vor șterge din amintirea poporului nostru vremurile întunecate în care jaful trusturilor de peste hotare și al exploatatorilor băștinași se împletea cu menținerea țării în înapoiere economică, cu dezlănțuirea teroarei sălbatice împotriva muncitorilor și țăranilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2746. ♦ Risipă (de obicei din avutul altuia). A făcut jaf în făină. 2. (Învechit, cu sens colectiv) Lucruri jefuite, pradă (de război). Se întoarseră la locul luptei spre a culege jaful. BĂLCESCU, O. II 258. – Variantă: (învechit) jac (NEGRUZZI, S. I 169, ALECSANDRI, P. P. 113) s. n.