Definiția cu ID-ul 915017:

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

IȘLIC, ișlice, s. n. (Învechit) Un fel de căciulă de postav sau de blană, purtată de domni și de boieri, uneori și de femei (mai tîrziu și de negustori sau de lăutari), avînd forme și mărimi variabile, corespunzătoare rangului. V. calpac, cauc1, gugiuman. P-atunci forma ișlicului nu era numai o fantazie, cum este astăzi cu pălăriile... fiecare trebuia să poarte ișlicul după teapa lui. GHICA, S. 500. Postelnicul apăru în scară îmbrăcat cu antiriu... încins cu un șal de Țarigrad, cu ișlicul în cap și învelit pînă la ochi cu o giubea de postav albastru blănuită cu blană de rîs. FILIMON, C. 45. În mijloc la București, În cele crîșme domnești Cînd pe ușă se băga, El ișlicul dezbrăca Și pe masă îl trîntea. BIBICESCU, P. P. 333. ◊ Expr. (Învechit) A călca (a pocni sau a picni) pe cineva pe colțul (sau la coada) ișlicului = a atinge, a supăra pe cineva (cu vorba), a jigni. Mă picnește, vorba de pe vremuri, la coada ișlicului. CARAGIALE, S. N. 144. Nevastă! Nu mă călca pe colțul ișlicului. PANN, P. V. III 127. – Variantă: șlic (ALECSANDRI, T. 1333, NEGRUZZI, S. I 69, RUSSO, S. 18) s. n.