izomorfism sn [At: MDT / S și: iso~ / Pl: ~e / E: fr isomorphisme] 1 Identitate de structură între două fenomene Si: izomorfie (1). 2 (Mat) Corespondență biunivocă între două mulțimi cu aceeași structură și același număr de elemente. 3 (Chm) Însușire a două substanțe cu compoziție analogă de a cristaliza în aceleași forme cristaline Si: izomorfie (2). 4 (Lin) Termen structuralist care desemnează paralelismul de structură dintre silabă, cuvânt și propoziție sau frază.

IZOMORFISM s. n. Proprietatea unor substanțe cu compoziție chimică diferită dar analogă, de a cristaliza în cristale cu forme identice sau asemănătoare.

IZOMORFISM s.n. Identitate de structură. ♦ (Mat.) Corespondență biunivocă între două mulțimi cu aceeași structură. ♦ Însușire a unor substanțe cu compoziție chimică analoagă de a cristaliza în aceleași forme cristaline; izomorfie. [Var. isomorfism s.n. / < fr. isomorphisme, cf. gr. isos – egal, morphe – formă].

IZOMORFISM s. n. 1. identitate de formă, de structură. 2. proprietate a unor substanțe cu compoziție chimică analoagă de a cristaliza în aceleași forme cristaline; izomorfie. 3. (mat.) corespondență biunivocă între elementele a două mulțimi cu aceeași structură. (< fr. isomorphisme)

IZOMORFISM n. 1) Corespondență între două obiecte, fenomene care au aceeași structură; identitate de structură. 2) Proprietate a unor substanțe de a fi izomorfe. /<fr. isomorphisme

ISOMORFISM s.n. v. izomorfism.

!izomorfism s. n., pl. izomorfisme

izomorfism s. n.

izomorfism s. n.

IZOMORFISM s. (FIZ.) izomorfie.

IZOMORFISM s. (FIZ.) izomorfie.

izomorfism, (engl.= isomorphism), proprietatea a două sau mai multe substanțe cristaline cu compoziții chimice diferite de a genera forme cristalografice identice și de a fi capabile să cristalizeze simultan, generând cristale mixte (ex. seria i. albit, NaAlSi3O8 – anortit, CaAl2Si2O8).