IZNOAVĂ s. f. 1. (Popular) Vorbă fără rost, scornitură. Ia taci, mătușă, ce mai scornești iznoave! Om însurat ca dînsul? Lumea multe grăiește, da eu cred că-s minciuni. CONTEMPORANUL, V_I 500. ♦ Invenție. Mare iznoavă-i și trinu (= trenul). Bun cap o mai avut cine l-o mai iscodit. MIRONESCU, S. A. 133. 2. (Învechit și arhaizant, în loc. adv.) De iznoavă = din nou, iarăși, de la capăt, încă o dată. Crainicii măriei-sale au făcut de iznoavă strigare de oaste. SADOVEANU, F. J. 572. Rîsetele și glumele încetară și toți se puseră de iznoavă pe lucru. MACEDONSKI, O. III 6. Cînd a ajuns acasă, și-a făcut de iznoavă socoteala, băbește, cum îl taie capul. VLAHUȚĂ, O. A. 356.