ISPOL, ispoale și ispoluri, s. n. Unealtă de lemn sau de tablă asemănătoare cu un făraș îngust, cu mîner sau coadă, cu care se scoate apa din luntre; căuș, scafă. Aveau două ispoluri în barcă, ca niște papuci de lemn cu mîner. DUMITRIU, P. F. 16. Rănitul gemea... Ahile îi răcori fruntea înfierbîntată, îi dădu să bea din ispolul cu care scotea apa din barcă. BART, E. 335. Luntrile le sleia... Opăcini cîrme făcea, Ispoalele le găsea, Edecuri asemenea. PĂSCULESCU, L. P. 176.