ISON, (rar) isoane, s. n. Acompaniament muzical (vocal sau instrumental) format din note prelungite. Mi-a plăcut în jurul meu Să văd flăcăi pe bătătură, Și cobza cu isonu-n gură Să-mi zornăie zorind mereu. COȘBUC, P. I 198. Cît îi e glasul... o ține una și bună, chiar ca un palamar cu isonu la biserică. ALECSANDRI, T. 4. ◊ Expr. A ține (cuiva) isonul = a) a acompania, a secunda pe cel care cîntă; a ține hangul. Cînd nu cîntau împreună, își țineau una alteia ison. STĂNOIU, C. I. 193. Și cîtor cîntece la joc Țineam cu glasul meu ison. GOGA, P. 21. Lîngă lăutari, pe niște scăunele mici, cu mînele încrucișate, ședeau vreo patru-cinci femei îmbrăcate foarte ciudat; una din ele cînta o arie turcească și celelalte îi țineau isonul. CONTEMPORANUL, IV 137. (Fig.) Un băiat... ținea, cu un ciocan mai mic, isonul barosului. CAMILAR, T. 157; b) a aproba vorbele sau faptele cuiva, a face (cuiva) pe plac, a cînta (cuiva) în strună. Ai văzut ce rău îi venea pălăria?... Pe cine crede că orbește, cînd se laudă că a cumpărat-o de la Papagal și a dat pe dînsa cincisprezece franci?... Și dumnealui îi ține isonul. Bine l-a mai dresat. BASSARABESCU, V. 9. – Accentuat și: ison.