isihasm sn [At: MDA ms / Pl: ~e / E: isihie] Disciplină ascetică de origine monastică, organizată în sec. XIII-XIV în scopul renașterii spirituale și teologice, ce utiliza rugăciunea lui lisus ca metodă pentru obținerea stării de concentrare și pace lăuntrică.

isihasm s. n. Curent mistic din sec. XIII, cu centrul pe Muntele Athos, potrivit căruia țelul vieții spirituale este să unească mintea cu inima, „Lăcașul lui Dumnezeu”, unire care se realizează „coborând”, prin intermediul respirației, mintea în inimă (< fr. hésychasme)

isihasm s. n. Doctrină ascetică-mistică apărută în sec. 14 la Bizanț, potrivit căreia ascetismul și extazul constituie instrumentele prin care omul poate să recepteze lumina harului (energia emanată de Dumnezeu) și să ajungă astfel la perceperea ei senzorială. Îi este proprie introducerea „rugăciunii lui Iisus” (rugăciunea minții), prin care se realizează o stare de concentrare a minții în urcușul spre Dumnezeu și de pace lăuntrică, în care sufletul se deschide total lui Dumnezeu. – Din fr. isihasm.

ISIHÁSM ({s} gr. hesychia „tăcere, liniște și concentrare interioară”) subst. Doctrină mistico-ascetică, apărută în mediile monastice din Bizanț în sec. 4-7, și care s-a dezvoltat în Biserica Ortodoxă în sec. 13-14; în dec. 4 al sec. 14 a fost fundamentată de Gr. Palamas. I. încearcă să realizeze unirea omului cu Dumnezeu prin rugăciuni lăuntrice până la stadiul de a vedea lumina taborică. Evagrie din Pont a inițiat cel dintâi „Rugăciunea inimii” sau „Rugăciunea lui Iisus”, care constă din invocarea repetată a numelui lui Hristos, pentru ca astfel Dumnezeu să se sălășluiască în om.