isihasm s. n. Doctrină ascetică-mistică apărută în sec. 14 la Bizanț, potrivit căreia ascetismul și extazul constituie instrumentele prin care omul poate să recepteze lumina harului (energia emanată de Dumnezeu) și să ajungă astfel la perceperea ei senzorială. Îi este proprie introducerea „rugăciunii lui Iisus” (rugăciunea minții), prin care se realizează o stare de concentrare a minții în urcușul spre Dumnezeu și de pace lăuntrică, în care sufletul se deschide total lui Dumnezeu. – Din fr. isihasm.