individualism sn [At: (a. 1869) URICARIUL XIV, 145 / P: ~du-a~ / S și: (înv) ~izm / Pl: ~e / E: fr individualisme] 1 (Îoc colectivism) Denumire generică pentru concepțiile etice care iau ca punct de plecare individul (3) izolat, independent de societate. 2 Atitudine a celui care subordonează interesele obștești celor personale, fiind preocupat exclusiv de propria persoană. 3 (Nob) Individualitate.

INDIVIDUALÍSM s. n. Concepție și atitudine retrogradă, specifică regimurilor de exploatare, care așază interesele egoiste ale individului izolat mai presus de cele colective. Forța literaturii sovietice constă în aceea că ea a demascat cu neîndurare individualismul burghez. CONTEMPORANUL, S- II, 1948, nr. 109, 5/1. – Pronunțat: -du-a-.

INDIVIDUALÍSM s.n. 1. Denumire generică pentru concepțiile etice care iau ca punct de plecare individul izolat de societate. 2. Concepție și atitudine morală retrogradă, manifestată prin situarea intereselor egoiste ale individului mai presus de cele colective. V. egoism. [Pron. -du-a-. / cf. fr. individualisme].

INDIVIDUALÍSM s. n. 1. ansamblu de concepții (etice) care iau ca punct de plecare individul izolat de societate. 2. concepție și atitudine morală retrogradă, manifestată prin situarea intereselor individului mai presus de cele colective. (< fr. individualisme)

INDIVIDUALÍSM n. 1) filoz. Teorie care consideră individul drept valoare supremă în toate domeniile vieții (economie, politică, morală etc.). 2) Tendință de a proteja valorile și drepturile individului rupt de societate. 3) Atitudine a celui care se preocupă în mod exclusiv de propria persoană, ignorând interesele altora. [Sil. -du-a-] /<fr. individualisme

individualism n. sistemă care tinde a face să prevaleze drepturile individului asupra celor ale societății.

*individualízm n. Sistema de a da individuluĭ drepturĭ superioare societățiĭ. Existența individuală: cetățile vechĭ n’aŭ știut de loc de individualizm.

individualism (-du-a-) s. n.

individualísm s. n. (sil. -du-a-)

INDIVIDUALISM. Subst. Individualism, egoism, spirit individualist, egolatrie, egotism, egocentrism (livr.); exclusivism, intoleranță. Vanitate, înfumurare, ambiție, mîndrie, amor propriu, orgoliu, trufie. Interes personal, interes meschin, meschinărie. Sectarism, separatism. Individualist, egoist, egotist, egocentric (livr.), separatist, exclusivist. Adj. Individualist, egoist, egotist, egocentric (livr.), egolatru; exclusivist. Vanitos, înfumurat, ambițios, orgolios, trufaș; meschin, profitor. Încăpățînat, îndărătnic; indisciplinat, anarhic. Sectarist, separatist. Vb. A fi individualist, a fi egoist; a se înfumura, a se ambiționa, a se îndărătnici; a proceda în mod abuziv (samavolnic); a abuza. Adv. (În mod) egoist, individualist; de unul singur. V. indisciplină, împotrivire, îngîmfare, neprincipialitate, nesociabilitate, singurătate.

INDIVIDUALÍSM (< fr.) s. n. 1. Atitudine a celui care este preocupat exclusiv sau excesiv de problemele sale personale, de propria sa persoană, fiind indiferent sau ostil față de interesele generale, publice. 2. (FILOZ.; SOCIOL.) Teorie care consideră individul drept o realitate singulară, ireductibilă, într-o ordine etică sau politică, și purtătoare a unei valori superioare valorii acordate societății. I. așază viața privată înaintea vieții publice, favorizează inițiativa privată, nu consideră societatea un scop în sine și nici un instrument în vederea unui țel superior indivizilor care o compun și încearcă să reducă funcțiile îndeplinite de stat (liberalism). O formă radicală de i. este anarhismul.