INCIPIT, incipituri, s. n. Formulă introductivă dintr-o carte tipărită sau dintr-un manuscris antic ori medieval, care cuprindea titlul lucrării și numele autorului. – Din lat. [hic] incipit „aici începe”.

incipit sn [At: IORGA, L. R. 87 / P și: in~ / Pl: ~uri / E: lat incipit „începe”] Formulă introductivă dintr-o carte tipărită sau dintr-un manuscris antic sau medieval, care cuprindea titlul lucrării și numele autorului.

INCIPIT s. n. Formulă introductivă dintr-o carte tipărită sau dintr-un manuscris antic sau medieval, care cuprindea titlul lucrării și numele autorului. – Din lat. [hic] incipit „aici începe”.

INCIPIT s.n. Notă la începutul manuscriselor antice și medievale, al incunabulelor și al unor cărți din sec. XVI, cuprinzînd titlul scrierii și numele autorului. [< lat. (hic) incipit – (aici) începe].

INCIPIT s. n. notă la începutul manuscriselor antice și medievale, al incunabulelor și al unor cărți din sec. XVI, cuprinzând titlul scrierii și numele autorului. (< lat. /hic/ incipit, /aici/ începe)

incipit s. n., pl. incipituri

incipit (lat.) s. n., pl. incipituri

incipit s. n.

incipit (cuv. lat. „început”) I. 1. În cântarea liturgică greg.*, i. este sinonim cu intonație (1, 2). 2. În polif. vocală a sec. 13-14, i. este fragmentul melodic inițial (text muzical asociat cu text literar) al cantus firmus*-ului executat omofon* de către tenor (3); cele câteva cuvinte ale i. se instituie în general în titlul lucrării sau al secțiunii de lucrare din care provin. II. Într-o accepțiune mai largă, i. desemnează primele măsuri* sau fragmentul melodic introductiv al oricărei lucrări muzicale. A devenit (în 1934, Ch. van der Borren) un mijloc de desemnare a operelor cuprinse într-un catalog tematic (sin.: initium).