IMPENITENT, -Ă, impenitenți, -te, adj. (Livr.) Care nu se căiește, care nu are remușcări. – Din fr. impénitent.

IMPENITENȚĂ s. f. (Livr.) Lipsă de căință, de remușcări. – Din fr. impénitence.

impenitent, ~ă a [At: DN³ / Pl: ~nți, ~e / E: fr impénitent] (Liv) Care nu are remușcări.

impenitență sf [At: DN³ / Pl: ~țe / E: fr impenitence] (Liv) Lipsă de remușcări.

IMPENITENT, -Ă, impenitenți, -te, adj. (Rar) Care nu se căiește, care nu are remușcări. – Din fr. impénitent.

IMPENITENȚĂ s. f. Lipsă de căință, de remușcări. – Din fr. impénitence.

IMPENITENT, -Ă adj. (Rar) Nepocăit; care persistă în greșeală. [< fr. impénitent].

IMPENITENȚĂ s.f. (Rar) Caracterul, starea celui impenitent; nepocăință. [< fr. impénitence].

IMPENITENT, -Ă adj. care nu se căiește, nu are remușcări. (< fr. impénitent)

IMPENITENȚĂ s. f. lipsit de căință, de remușcări. (< fr. impénitence)

*impenitént, -ă adj. (lat. impóenitens, -éntis. V. penitent. Care persistă în păcat și nu se căĭește: un bețiv impenitent.

*impeniténță f., pl. e (lat. impoenitentia). Caracteru omuluĭ impenitent.

impenitent (livr.) adj. m., pl. impenitenți; f. impenitentă, pl. impenitente

impenitență (livr.) s. f., g.-d. art. impenitenței

impenitent (livr.) adj. m., pl. impenitenți; f. impenitentă, pl. impenitente

impenitență (livr.) s. f., g.-d. art. impenitenței

impenitent adj. m., pl. impenitenți; f. sg. impenitentă, pl. impenitente

impenitență s. f., g.-d. art. impenitenței