iebîncă, ibîncă, ipingea Iebîncă, cu variantele ibîncă și obîncă „pătură de pus pe spinarea calului”, n-a fost încă complet lămurit. DA explică pe obîncă prin influența lui obînc, dar acesta lipsește din dicționar. Alternanța e/o ne-ar trimite spre o limbă slavă (cf. alternanța ezero/ozero), dar nu se găsește nicăieri un punct de plecare în slavă. Scriban, fără nici o explicație, inserează pe îbîncă sub ipingea, și probabil aici trebuie să căutăm explicația. Ipingea are forma mai veche iepîngea (Șt. Pașca, DR, VI (1931), p. 473, crede că iepîngea l-a căpătat pe e de la iapă) și înțelesul de „pătură pe șeaua calului” (ȘIO, I, p. 228; DU), iar originea lui este turc. yapınca „pătură de pus pe cai”. Înțelesul, după cum se vede, nu face nici o dificultate. DA are mult mai multe exemple de plural decît de singular, ceea ce nu este, desigur, întîmplător. Textele mai vechi au în general ipîngea și mai ales pluralul ipîngele. Corelația de timbru a adus schimbarea lui î în i. Trebuie să presupunem o variantă *ibingea, cu metateză de sonoritate ; fiind considerată diminutiv de tipul vergea, i s-a refăcut un primitiv ibîncă, paralel cu vargă. DA cunoaște un derivat a se obînci ,,a se șifona„ ; probabil deci aici trebuie să clasăm și pe ibînci ”a arunca lucrurile claie peste grămadă„, îbînceală ”neorînduială care se face în casă cu prilejul văruitului" (CV, 1951, nr. 9-10, p. 46, din Iași).