IAZ, iazuri, s. n. 1. Lac artificial format prin stăvilirea sau abaterea unui curs de apă ori a unei părți a acestuia. Aici, dinapoia palatului, era o grădină împrejmuită... Iaz cu pereții și fundul tot din piatră lucioasă, cu apă limpede și cu pești aurii. PAS, L. I 87. Nopțile erau luminoase; iazurile întinse scînteiau în tăcerea măreață. SADOVEANU, O. I 129. Pe luciul vînăt al iazului, spre țărm, alergau valuri mărunte. C. PETRESCU, S. 28. Iaz glodos, cu broaște multe. ȘEZ. I 177. ◊ Expr. A fi cu borșul la foc și cu peștele în iaz = a face planuri cu privire la un lucru înainte de a-l poseda, a se lăuda înainte de izbîndă, a vinde pielea ursului din pădure. ♦ Lac mic natural format în lungul albiei unui rîu, prin adunarea apei într-o adîncitură de teren. 2. Canal descoperit, abătut dintr-o apă curgătoare, prin care se aduce apă la o moară, la un joagăr, la o fabrică etc. 3. Zăgaz făcut spre a abate sau a opri o apă din cursul ei sau pentru a îngrădi un eleșteu. V. dig, val. O s-auzi ca-n vis cum apa Pe sub iaz se mai frămîntă Și privighetori ce cîntă Dincolo de rîu. COȘBUC, P. I 316. Trece o babă bătrînă pe iazul pescuinei (= heleșteului) pășind cîtinel. SBIERA, P. 118.