HĂPĂI, hăpăiesc, vb. IV. Tranz. 1. A mînca sau a înghiți repede, lacom și zgomotos. Cîrdul de gîște se înșiră, una după alta, ca și cînd cea din capăt ar fi înghițit un mosor de sfoară al cărei capăt, l-ar fi hăpăît, pe rînd, toate celelalte. GÎRLEANU, L. 10. Vulturoaica ținea în gheare un vițel de doi ani și [puii], luîndu-l, îl hăpăiră pe dată. MARIAN, O. I 148. 2. A vorbi repede și fără șir (mîncînd cuvintele). Se zbuciuma Ilie Cîrlan... hăpăind într-una, ca și cînd n-ar mai fi fost în stare să găsească altceva: «Nea Petrică!... Nea Petrică!...» REBREANU, R. II 249.