HÎRBAR, -Ă, hîrbari, -e, adj. (Despre cîini) Fără stăpîn, de pripas (umblînd hoinar, vîrîndu-și botul prin toate hîrburile). Cete de cîini hîrbari stăteau dinaintea ușilor, privind cu rîvnă la buturile de carne ce spînzurau în cîrlige. DUNĂREANU, N. 23. Ar fi murit pe o grămadă de gunoi, ca un cîine hîrbar, fără stăpîn. CARAGIALE, O. I 306. ♦ Fig. (Despre oameni) Fără căpătîi, vagabond; p. ext. afemeiat. (Adverbial) Nici nensurat, în urmă, să umble prin sat hîrbar. PANN, P. V. II 117.