*HÎRB s. n. (Mold., Ban., Trans. SV) Ciob. A: Și-i zdrobi ca nește hîrburi. DOSOFTEI, PS. Bucățeale din ulcea cît să nu să afle într-însele hîrb cu carele vei lua foc și carele vei turna puțină apă. AÎ, 66. Amîndouă hîrburile le leapădă în drum, atît a unui vas, cît și a altuia. B 1774, 31^v; cf. DVS, 5^v. C: Hĕrb. Testa. AC, 342. Îi spînzura lui la grumazi hîrburi și mînuși de oale. PAT. 1705¹, 25^r; cf. VCC, 49. // B: Luo lui un hîrbu pentru ca să-și rază puroile. BIBLIA (1688). Să ia hîrburi de scoică să freace peste rane. VS 1705, 127^v; cf. MINEIUL (1698); MINEIUL (1778). Etimologie: cf. bg. hărbel. Vezi și hîrbuit.