HUDĂ, subst. „spărtură, gaură” (DLR), cf. sl. χoγдъ „sărman” 1. Hud olt. (AO XIX 117; 17B I 300); -e, olt., 1626 (Sd VI 466); -e și -ea, Stan (17B II 66, 130, 357); -ești s. (Dm). 2. Huda (16 B IV 324) etc. 3. Hudici frecv., mold. (Dm; Ștef; Tec I); Iațco Hudici = Hudescul, boierul lui Ștefan cel Mare, scris și Gudici (Ștef); Hudicescul Stanciul (16 A I 256). 4. + -man: Huduman, A. (Tec I) și cu g < h: Guduman, (Tec I). 5. Unele forme, dacă nu toate, se pot explica prin Gud (v. acesta).